Acum un an mă apucasem să transcriu pasaje din jurnalul de război al bunicului meu, Ion Berchez, un om deosebit de blând, inteligent, frumos și iubitor. Revin cu partea a II-a mai jos. Enjoy!
– Spune-mi elev Berchez, ce-ți alegi din două, viața sau moartea, tribunalul militar sau să rămîi în școală?
– Să rămîn în școală, domnule căpitan!
– Păi te cred elev, că-i mai bine în școală, aici de bine de rău nu ești chiar ca la închisoare. Uite, mă gîndisem să te dau pe mîna tribunalului militar pentru că ai reușit să răzvrătești bateria.
– Nu am răzvrătit-o eu, s-a răzvrătit singură, n-am făcut nicio agitație!
– Bine, am să te urmăresc personal îndeaproape, pune mîna și scrie o declarație prin care să îmi garantezi că te faci băiat de treabă.
Am scris acea declarație după cum mi-a dictat căpitanul Cornescu Adrian căci altfel nu aveam încotro, am semnat-o și după a început să mă prelucreze, dar tot nelămurit am plecat de la el.
Cel care m-a convins să nu dezertez din școală a fost sergentul major Constantinescu Ovidiu care se pare că avea mai multă competență decât comandantul bateriei în probleme de educație militară.
Peste o jumătate de oră am fost chemat din nou la raportul Dlui Căpitan, dar de data aceasta împreună cu Srg. Major Constantinescu.
– Ne-am înțeles că se face băiat de treabă – spuse căpitanul Cornescu – și începând de astăzi îl numești ajutorul comandantului de tur. Mi se pare că nu este un elev prost, dacă a reușit el să dirijeze 30 de camarazi, va putea cu ușurință să conducă în lipsa dumitale efectivul unui tur.
– Este cel mai bun elev din pluton, domnule căpitan, zise sergentul Constantinescu Ovidiu – ne-am gîndit de mult să îl punem ajutor de comandant.
– Da, da brînza bună Constantinescule, brînză bună în burduf de cîine, ai grijă de el.
– Am înțeles domnule căpitan!
– Puteți pleca!
– Să trăiți domnule căpitan!
Însoțit de sergentul major Constantinescu Ovidiu am părăsit cancelaria bateriei și am intrat în dormitor. M-am dus direct la pat și mi-am împachetat hainele civile, apoi le-am dus în podul barăcii de unde le luasem și pe urmă am revenit în dormitor.
Bateria se pregătea să intre la masă. Timp de cîteva minute, am fost reținut de sergentul major Constantinescu Ovidiu, care mi-a ținut un „discurs” de lămurire și pe urmă împreună cu el, am intrat în sala de mese. Cînd am intrat pe usă, cineva de la o masă a făcut atenți pe ceilalți „vine bolșevicul” – apoi s-a auzit o rumoare în colțul respectiv.
Dar această expresie a fost auzită și de sergentul major Constantinescu Ovidiu, și pentru că expresia a fost zisă sub o formă de ofensă, respectivul subofițer a ordonat: ”să se ridice în picioare cel care a spus – Vine bolșevicul”. Cel care a spus „vine bolșevicul” n-a avut curajul răspunderii și ca urmare, toată bateria a fost scoasă afară de la masă pentru instrucție de pedeapsă. Abia după circa 100 de culcări, a ieșt din spate un elev pe nume Balaș Costel, raportînd militărește:
– Domnule sergent major, eu am spus „vine bolșevicul”
– Vino mai aproape elev, vino să îți rup fălcile – și s-a repezit la el și i-a dat două perechi de palme de a văzut stele verzi în față.
– Domnule sergent major, elevul Balaș a stat la masa a 6-a, deci nu a spus el „vine bolșevicul”, în mod sigur a spus cineva de la o masă din apropierea ușii. Numai de la masa 1-a probabil a spus careva, acolo s-a auzit acel cuvânt – a raportat emoționat un alt elev pe nume Bărăscu Ilie, originar din județul Romanați.
– De ce elev Balaș, m-ai mințit că dumneata ai spus – întreabă răstit sergentul major Constantinescu?
– Pentru că cel care a spus nu a avut curajul răspunderii domnule sergent major. M-am oferit eu știam că mă pedepsiți, dar cel puțin îi scutesc pe ceilalți camarazi.
– Fapta dumitale e lăudabilă, elev Balaș, dar acum mi-e tot una, până la ora 22 am să vă fac pe toți o apă și un pământ unul pentru toți și toți pentru unul.
Și într-adevăr a fost prima pedeapsă aplicată pentru unul a cărui nume nu s-a aflat nici la data de 9 mai 1945 când am terminat școala militară de subofițeri activi de artilerie.
Începând din acea după-amiază tragică, am devenit favoritul domnului sergent Constantinescu Ovidiu și ca drept compensație pentru bătaia încasată, mi s-a permis să port freză înaintea celorlalți colegi din subunitate.
Într-un timp, aveam un păr mare și buclat încît și comandantul bateriei se amuzase de el, nu mai vorbesc de ceilalți subofițeri și ofițeri care și ei mă protejau din acest punct de vedere și spuneau că-i păcat să tai acest păr atîta timp cît e îngrijit.
De atunci n-am mai auzit pe nimeni zicîndu-mi bolșevic, cîteodată îmi mai zicea în glumă comandantul bateriei și sergentul major Constantinescu Ovidiu. Pe lîngă Comandantul de baterie mai exista și un ofițer neamț cu gradul de căpitan cu care făceam instrucția călare și instrucția înhămată.
A doua zi aveam în program instrucția la tunuri – cunoașterea obuzierului de 100 m/m „SKODA” și ca niciodată ne-au însoțit toți „consilierii” nemți. La un moment dat eram încadrat de cei doi subofițeri germani care se uitau la mine ca la altă dihanie.
Cînd am băgat de seamă că mă privesc numai pe mine, i-am aruncat unuia o uitătură pe sub cozorocul capului și l-am privit direct în ochi. Subofițerul prusac a început să bîșbîiască cu niște cuvinte româno-germane „Bolșevic Bercheș, bolșevic”. Am luat poziția de drepți și i-am raportat în românește „Domnule plutonier adjunct, nu sunt bolșevic, sunt elevul Berchez Ion!â
Dar să fiu sincer nu numai că nu știam ce înseamnă bolșevic și în plus nu am putut răbda să mă suspecteze cineva ca pe un deținut politic.
PS. Nu știu care au fost primele poezii pe care le-ați învățat voi, dar pe mine tataie m-a învățat „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și ”Limba noastră-i o comoară”. Nu cred că aveam mai mult de 4-5 ani.
🙂
