Povestea lui Chris Mburu, un tânăr Kenyan care, prin generozitatea unei evreice ce a fugit din Germania Nazistă în Suedia, a reușit să realizeze lucruri mărețe în viață este cel puțin impresionantă.
Long story short. Hilde Back a reușit să evadeze Germaniei Naziste, fiind ajutată de un străin. Odată ajunsă în Suedia, a decis, ca din salariul său de învățătoare, să doneze 15$ lunar pentru ca un copil din Kenya să meargă la școală. Pentru că Hilde Back i-a plătit taxele de școlarizare, tânărul Kenyan a reușit să parcurgă școala primară, apoi gimnaziul și liceul, pentru ca apoi acesta să termine Harvard Law School, devenind un înstărit avocat de drepturile omului. Inspirat de generozitatea persoanei care l-a susținut fără ca măcar să îl cunoască, acesta a cerut ajutorul ambasadei Suediei în Kenya pentru a identifica sponsorul său și a înființat o fundație care până în prezent a ajutat mai bine de 650 de copii din Kenya să meagă la școală. Fundația lui poarta azi numele lui Hilde Back.
Mai mult despre acestă poveste impresionantă aici.
Morala acestei povești este că, de multe ori, micile donații pot avea un impact incredibil. Cazurile emoționale primesc deseori mai multă atenție și mediatizare. Iar asta este un lucru bun. Educația, pe de altă parte, e un proces pe termen lung. Investiția privată în educație nu se vede în timp scurt, dar impactul ei este de multe ori copleșitor. Donând 15$/lună Hilde Back nu a ajutat doar un copil din Kenya să meargă la școală. Nu. Ea a ajutat familia acestui copil, comunitatea din care el a făcut parte, micile afaceri de la care acesta și-a achiziționat diverse, iar apoi, alți 650 de copii pe care el i-a ajutat la rândul lui. Educația oferă o soluție pe termen lung la problemele de astăzi.
Chris Mburu nu a ajuns a big shot lawyer pentru că statul Kenyan l-a ajutat. Nici vorbă. El a reușit, pentru că cineva a considerat că 15$ reprezintă o sumă lunară de care se pot lipsi. Pentru Hilde Back, 15$ nu însemnau mare lucru, dar pentru Chris Mburu însemnau totul. Așa și trebuie să meargă lucrurile. Contribuțiile și ajutorul trebuie să fie mereu voluntare. A obliga oamenii să ajute nu este nici moral, nici etic si nici foarte productiv. Cu toate astea, noi continuăm să facem asta prin taxe, prin impozite, prin contributii (impropriu spus, contributiile prin definitie sunt voluntare). Ne întrebăm de ce nu vor oamenii să doneze? E normal. Atâta timp cât instituțiile își asumă că rezolvă și adiministrează aceste contribuții, te aștepți să o și facă.
Nimănui nu îi place să dea bani de două ori pe același lucru. Dar o facem zilnic. Contribuim la educație, dar plătim în plus atunci când trebuie să ducem copilul la o școală bună. Răspunsul nu este însă să nu mai ajutăm, ci dimpotrivă. Dacă 5 lei nu înseamnă mare lucru pentru tine, gândește-te să îi investești în cineva/ceva care ar putea să schimbe lumea de mâine.
