De curând am redescoperit jurnalul de armată al bunicului meu, Berchez Ion, veteran de război și poate cel mai bun și inteligent om pe care l-am cunoscut vreodată. Voi transcrie aici un pasaj util pentru înțelegerea vremurilor respective.
În august 1943 am fost chemat la recrutare pentru că războiul în plin toi avea nevoie de carne de tun proaspătă. Conștient că dacă mă va lua în armată voi face în scurt timp cunoștință cu moartea și nu se știe pe unde-mi rămîn oasele, mi-am găsit refugiul la Școala de Subofițeri ”Mihai Bravu” situată între București și Giurgiu.
După ce am susținut examenul am mai rămas 130 de inși pe care ne-a îmbărcat în militari, urmînd ca în prima lună de zile să mai plece 30 pentru că erau numai 100 de locuri aprobate de Mareșalul Antonescu.
După două săptămâni mi-am pus în gând să plec și eu. M-am prezentat la plutonierul de baterie Papură Ion originar din Comuna Lița, județul Teleorman.
– Să trăiți domnule plutonier, sînt elevul Berchez Ion m-am prezentat cu ocazia plecării acasă.
– Te-a chemat cineva sau ai venit de capul tău?
– Nu m-a chemat nimeni, am venit de bună voie, nu vreau să mai rămîn în școală.
– S-a terminat cu plecările mîrlane, dacă ai rezistat pînă acum poți rezista cu ușurință. Doi ani de zile nu mai pleacă nimeni acasă. S-au sistat plecările, ieși afară!
– Dar parcă era vorba ca sînt numai 100 de locuri și n-au plecat decît 20 de elevi!
– Ieși afară, mîrlane că arunc cu călimara asta după tine, mama mătii de mîrlan, auzi la el!
– Eu tot plec acasă să știți, dezertez din școală și tot plec!
– Ești bolșevic!
– Nu sînt bolșevic…
– Ba ești, fire-al Dracu, te dau pe mîna Dlui. Căpitan.
Auzisem pentru prima dată expresia „mîrlan” iar înjurătura de mamă mi-a căzut cu tronc, pînă la el nimeni nu mă înjurase de mamă.
(După ce și alți olteni se hotărăsc că vor să plece au fost chemați cu toții de către căpitan.)
După ce l-am văzut că trage aer în piept și se pregătește să mă lovească a înghețat inima în mine. Mă gîndeam atunci cu groază: ăsta mă omoară.
Mi-am încleștat dinții în gură, am închis ochii și așteptam să fiu lovit ca pe un animal cînf nu trage în jug. La prima lovitură m-am abținut să nu țip, dar la următoarele n-am mai putut rezista. Am început să mă zvîrcolesc ca un pui de găină cînd îl ține cineva agățat de cap cu picioarele ridicate în vînt. Am căzut din spinarea lui Vasilache ca un bolovan și m-am dus de-a dumba pînă la picioarele domnului căpitan Cornescu Adrian care mi-a dat o cizmă în spate de mi-a oprit toată respirația. S-a trecut apoi la maltratarea celorlalți tovarăși.
– Spune-mi elev Berchez, ce-ți alegi din două, viața sau moartea, tribunalul militar sau să rămîi în școală?
– Să rămîn în școală, domnule căpitan!
– Păi te cred elev, că-i mai bine în școală, aici de bine de rău nu ești chiar ca la închisoare. Uite, mă gîndisem să te dau pe mîna tribunalului militar pentru că ai reușit să răzvrătești bateria.
– Nu am răzvrătit-o eu, s-a răzvrătit singură, n-am făcut nicio agitație!
P.S. Mi-e dor de tine, tataie!
